Fascinant, provocator, alambicat, frustrant, autoritar, diferit - numai câteva dintre adjectivele care se potrivesc sistemului de drept al Uniunii Europene. Din toate, primul care îmi vine în minte și ultimul care rămâne la sfârșitul unei zile de lucru este fascinant.

marți, 21 decembrie 2010

Comentariu al ordonanței pronunțate în cauza C-102/10, Bejan/Mușat

CJUE a pronunțat prima ordonanță motivată într-o cerere preliminară trimisă din România, de Judecătoria Focșani, în materia răspunderii civile auto și înregistrată sub numărul C-102/10. După un rezumat al situației de fapt din litigiul principal, comentariul se va concentra pe importanța stabilirii cadrului procesual național pentru a lua decizia de a trimite o cerere preliminară și a modului de redactare a cererii preliminare.
Comentariile de mai jos se bazează exclusiv pe textul cererii preliminare și pe cel al ordonanței Curții, documente publice. Așadar, nu voi comenta asupra fondului problemei din punct de vedere al aplicării dreptului UE, atât pentru că nu am văzut dosarul și nu dețin suficiente date, cât și pentru că această cauză este încă în derulare.

Litigiul de pe rolul instanței naționale

În fapt, așa cum rezultă din cererea preliminară și din ordonanța Curții, doamna Frăsina Bejan a dobândit dreptul de folosință și posesia unui autoturism în temeiul unui contract de leasing, ocazie cu care, pe lângă achitarea asigurării obligatorii de răspundere civilă, a fost obligată de finanțator să încheie un contract de asigurare auto facultativă cu asigurătorul SC Generali Asigurări SA („Generali”) în nume propriu, precum și în numele societății finanțatoare. Acest contract acoperea pagubele materiale suferite de vehiculul asigurat prin ciocnire, prin tamponare sau prin coliziune. Erau excluse de la acoperirea oferită prin asigurare pagubele suferite în cazul în care vehiculul este condus de o persoană „care se află sub influența […] alcoolului sau în stare de ebrietate”.
Doamna Bejan a încredințat vehiculul domnului Tudorel Mușat, care, neadaptând viteza la condițiile meteorologice și conducând sub influența băuturilor alcoolice, l-a avariat. Potrivit doamnei Bejan, vehiculul nu mai poate fi reparat. Ulterior, compania de asigurări a refuzat să îi acorde despăgubiri doamnei Bejan, invocând clauza de excludere privind conducerea sub influența alcoolului prevăzută în contractul de asigurare.
În continuare, doamna Bejan s-a îndreptat împotriva domnului Mușat, sesizând instanța competentă cu o acțiune civilă având ca obiect obținerea reparării daunelor materiale și morale produse ca urmare a accidentului menționat. În cadrul acestui litigiu, domnul Mușat a formulat o cerere de chemare în garanție a societății Generali (pct. 16-23 din ordonanță).
Instanța sesizată a apreciat că în cauză se ridică probleme de interpretare a unor dispoziții din TFUE și din mai multe directive adoptate de instituțiile Uniunii și, în temeiul Art. 267 TFUE, a suspendat judecata cauzei și a trimis o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a cuprins 10 întrebări.

Curtea de Justiție nu a răspuns la 6 din cele 10 întrebări și a reformulat restul de patru într-o singură întrebare, la care a oferit un răspuns.

De ce s-a pronunțat Curtea prin „ordonanță motivată” și nu prin „hotărâre preliminară”?

Potrivit art. 92 alin. (1) din Regulamentul de procedură, Curtea se pronunță prin ordonanță motivată când: a) Curtea este în mod vădit necompetentă (adică obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte litigiul este pur intern, deci Curtea nu are competență materială să se pronunțe); b) cererea preliminară este vădit inadmisibilă.
Mi se pare oportun să reamintesc cauzele de inadmisibilitate a unei cereri preliminare în interpretare, dezvoltate pe parcursul anilor de către Curtea de Justiție în scopul unei mai bune desfășurări a procedurii preliminare:
  • cererea preliminară nu cuprinde o descriere adecvată a situației de fapt și de drept(motivul de respingere cel mai frecvent, alături de următorul);
  • instanța de trimitere nu explică adecvat de ce îi este necesar răspunsul Curții pentru soluționarea litigiului;
  • întrebările nu sunt pertinente pentru soluționarea litigiului dedus judecății instanței de trimitere sau sunt ipotetice;
  • organismul de trimitere nu întrunește criteriile pentru a constitui instanță de trimitere în sensul Art. 267 TFUE;
  • faptele din litigiul principal s-au petrecut înaintea aderării la UE a statului membru căruia îi aparține instanța de trimitere;
  • litigiul nu este autentic, ci creat artificial în scopul de a provoca o trimitere preliminară.
Nu de puține ori cererile preliminare trimise de instanțe din statele membre au fost respinse, în tot sau în parte, pentru unul sau mai multe dintre motivele enumerate. Însăși cristalizarea acestor criterii se datorează procesului continuu de încercare-eroare.
Chiar și atunci când cererea întrunește toate condițiile de admisibilitate, Curtea se poate pronunța tot prin ordonanță motivată, în temeiul art. 104 alin. (3) din Regulament, în trei ipoteze, dezvoltate în mod explicit în hotărârea de referință CILFIT (283/81, Rec., p. 3429, pct. 10) și cunoscute generic ca „teoria actului clar”:
  • întrebarea preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja (așa-numitul „acte éclairé”);
  • răspunsul la întrebarea preliminară poate fi în mod clar dedus din jurisprudență („acte éclairé”);
  • răspunsul la întrebarea preliminară nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile: („acte clair”).
Scopul lor este același ca și cel al dezvoltării cauzelor de inadmisibilitate a cererii – o soluționare rapidă și eficientă a cauzelor în care se aplică dreptul UE de către instanțele naționale și recurgerea la procedura preliminară numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor UE aplicabile în cauză.
În fine, atunci când cererea întrunește toate condițiile de admisibilitate și întrebarea sau întrebările preliminare pun o problemă relativ nouă sau ceva mai complexă, care prezintă aspecte aparte sau este de mare importanță pentru aplicarea uniformă și eficientă a normelor UE, cu alte cuvinte acolo unde răspunsul la chestiunea de drept nu reiese tranșant din jurisprudența anterioară a Curții, va fi pronunțată o hotărâre preliminară.
Instanța europeană vede chestiunea aprecierii motivelor care au condus instanța națională să o sesizeze ca pe o condiție necesară verificării propriei competențe de a soluționa cererea preliminară. Din textul Art. 267 alin. (2) TFUE, Curtea a dedus este chemată să răspundă numai „unei nevoi obiective, inerente pentru soluționarea unui litigiu”, atât în scopul de a contribui la o bună administrare a justiției în statele membre, cât și în acela de a evita utilizarea procedurii preliminare în alte scopuri decât cele pentru care a fost instituită (Hot. din 16 dec. 1981, Foglia / Novello (Foglia II), 244/80, Rec., p. 3053, pct. 18). Desigur că aceasta poate fi privită ca o ingerință în competența alocată instanțelor naționale, pentru că analiza pertinenței întrebărilor de către CJUE presupune o analiză a obiectului și situației de fapt din litigiul național. Cu toate acestea, obiectivul urmărit de Curte, buna administrare a justiției, include evitarea pierderii de timp și resurse, atât ale sale și ale instanței naționale, cât mai ales ale părților din litigiul principal, ocazionată de o trimitere preliminară la care nu se poate răspunde în mod util. Să nu uităm că soluționarea unei cereri preliminare, de la înregistrarea pe rolul Curții și până la soluționarea sa, ia în medie 17 luni, timp în care judecata este suspendată pe rolul instanței de trimitere.
Prezumția de pertinență de care se bucură întrebările adresate de către instanțele naționale este răsturnată atunci când interpretarea solicitată de către instanța de trimitere nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale; sau când întrebările adresate de instanța de trimitere sunt de natură ipotetică; sau când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care îi sunt adresate. Într-adevăr, principala consecință a arogării competenței de verificare a pertinenței întrebărilor de către Curte este obligația în sarcina instanței naționale de a reda în mod clar și complet în cererea preliminară circumstanțele de fapt și drept ale litigiului principal și normele interne și europene aplicabile. Nu trebuie să presupunem ca Curtea cunoaște procedura noastră sau dispozițiile noastre de drept și modul în care se coroborează unele cu altele; subtilitățile legate de instituții de drept național precum chemarea în garanție sunt uneori greu de pătruns și pentru un jurist educat și format în sistemul nostru de drept.
Este evident de ce s-ar putea spune că o ordonanță motivată nu este atât de spectaculoasă ca o hotărâre preliminară. La fel de evident este și faptul că ordonanța motivată își are rolul ei, cu atât mai important pentru instanțe dintr-un stat care a aderat recent la Uniunea Europeană.
În Bejan, Curtea a apreciat că nu posedă toate informațiile pentru a răspunde la primele două întrebări din cele zece adresate și le-a respins ca „vădit inadmisibile”Prima întrebare viza compatibilitatea cu articolul 169 TFUE a anumitor dispoziții de drept național referitoare la informațiile pe care asigurătorii sunt obligați să le furnizeze clienților lor. Cea de-a doua întrebare privea natura „excesiv de restrictivă” a anumitor dispoziții de drept național din perspectiva îndeplinirii obiectivului pe care îl urmăresc și aspectul dacă aceste dispoziții depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea respectivului obiectiv.
În motivarea Curții, se pot identifica rațiunile redate mai sus:
49. (…) Informațiile care trebuie furnizate Curții în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile instanței de trimitere, ci trebuie deopotrivă să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte părți interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 23 din Statutul Curții.
50. Dintr o jurisprudență constantă rezultă că, în acest scop, este necesară, pe de o parte, definirea de către instanța națională a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Pe de altă parte, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. În acest context, este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor comunitare a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă acțiunii principale (Hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo și alții, C 320/90-C 322/90, Rec., p. I 393, punctul 6, Hotărârea din 6 martie 2007, Placanica și alții, C 338/04, C 359/04 și C 360/04, Rep., p. I 1891, punctul 34, precum și Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și Bwin International, C 42/07, Rep., p. I 7633, punctul 40).

51. Or, în ceea ce privește prima și a doua întrebare adresate, este evident că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu îndeplinește aceste cerințe. În special, aceastăcerere nu cuprinde decât o descriere parțială a cadrului normativ și nu oferă nicio descriere a cadrului factual în care se încadrează prima întrebare și nicio indicație cu privire la motivele exacte care au determinat instanța de trimitere să reflecteze asupra compatibilității dispozițiilor de drept național citate cu dreptul Uniunii. În ceea ce privește a doua întrebare, cererea nu indică nicio dispoziție din dreptul Uniunii a cărei interpretare este solicitată de instanța de trimitere.

52. În aceste condiții, cererea în cauză nu permite nici guvernelor statelor membre, nici celorlalte părți interesate să prezinte, în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții, observații cu privire la obiectul întrebărilor adresate și nici Curții să ofere o interpretare utilă a dreptului Uniunii.
Cu o mai bună explicație în sensul arătat la punctul 51 din considerentele ordonanței, Curtea ar fi fost în poziția de a lua în considerare întrebările. Sigur că aceasta nu garanta un răspuns, pentru că, odată ce a înțeles despre ce este vorba și ce i se cere, Curtea ar fi trecut la analiza pertinenței întrebărilor pentru soluționarea litigiului și ar fi putut conchide că nu sunt necesare pentru soluționarea litigiului, că sunt ipotetice – adică, deși sunt probleme interesante de drept, nu au aplicabilitate în cauza concretă.
Necesitatea furnizării de explicații reiese și în legătură cu a patra întrebare, unde Curtea a apreciat că nu poate da un răspuns mai clar și util pentru că îi lipseau unele informații: „Dat fiind că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, Generali (asigurătorul – n.aut.) pare a fi o agenție, o sucursală sau o filială a unei societăți…” (pct. 42); „Întrucât din dosarul prezentat Curții lipsesc informații cu privire la acest aspect, revine instanței de trimitere sarcina de a examina în ce măsură restricția în discuție în acțiunea principală poate fi admisă în temeiul măsurilor derogatorii prevăzute în mod expres în tratat sau poate fi justificată, potrivit jurisprudenței Curții, de motive imperative de interes general.” (pct. 45)
În final, în legătură cu a opta, a noua și a zecea întrebare, Curtea a arătat că, întrucât „pornesc de la premisa potrivit căreia legislația națională este incompatibilă cu dreptul Uniunii și întrucât, în speță, nu a fost identificată nicio incompatibilitate în temeiul argumentelor și al întrebărilor prezentate de instanța de trimitere, nu este necesar să se răspundă la aceste întrebări.” (pct. 54).

Modul de redactare a unei cereri preliminare

În scopul unei derulări mai eficiente a procedurii, Curtea a elaborat un document cu titlu orientativ pentru instanțele naționale, Nota de informare cu privire la efectuarea trimiterilor preliminare de către instanțele naționale. Acest document, lipsit de forță obligatorie, cuprinde indicații practice, pentru a ajuta și îndruma instanțele de trimitere cu privire la formularea și prezentarea întrebărilor adresate Curții.
Lucrul cel mai important care trebuie avut în vedere în privința actului de trimitere este că acesta va sta la baza procedurii ce se va derula în fața Curții, el este cel care pune la dispoziție Curții toate elementele și informațiile care să-i permită formularea unui răspuns util. Mai mult decât atât, cererea preliminară este singurul act care se comunică persoanelor îndreptățite să depună observații – în special statele membre și instituțiile Uniunii – aceasta fiind, de asemenea, singurul act care face obiectul traducerii în limbile celorlalte state membre. Trimiterea întregului dosar la Curte este inutilă. Astfel, trebuie manifestată o deosebită grijă în legătură cu stilul în care sunt prezentate situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanță, și mai ales întrebările preliminare. Frazele lungi, jargonul juridic tipic național sunt de evitat. În motivarea necesității trimiterii, instanța poate explica modul în care anumite noțiuni naționale se coroborează.
Părțile din litigiul principal pot face, desigur, propuneri în legătură cu conținutul întrebărilor preliminare, dar instanța națională trebuie să decidă forma lor finală. Motivul practic pentru care întrebările, chiar dacă redactate de către părți, trebuie să treacă prin filtrul instanței naționale, este că în caz contrar se pot obține întrebări dezlânate, repetitive, în contradicție una cu cealaltă, excesive, care exprimă doar interesul părților și uneori chiar depășesc cadrul procesual. O cerere preliminară trimisă de o instanță națională care cuprinde numeroase întrebări pune Curtea de Justiție în situația unui elev care dă o lucrare de control. La urma urmei, Curtea de Justiție este o instanță. Nicio instanță nu agreează lucrările de control.
De asemenea, o cerere cuprinzând un set de întrebări preliminare confuze sau prea generale, neînsoțite de o explicație adecvată a motivelor pentru care sunt adresate și a pertinenței pentru soluționarea litigiului, cu neindicarea prevederilor exacte din tratate sau legislația secundară europeană aplicabilă riscă să fie respinsă parțial sau total ca inadmisibilă. În vreme ce, în cazul întrebărilor formulate în mod confuz, repetitiv sau prea elaborat, Curtea de regulă reușește să extragă din conținutul lor, sprijinindu-se pe situația de fapt, ceea ce îi este necesar pentru a rezolva problema ridicată, în situația în care îi lipsesc chiar informațiile privind situația de fapt și modul în care prevederile naționale și europene sunt incidente, se vede pusă în poziția frustrantă de a respinge cererea.

Concluzii
  1. Două lucruri sunt esențiale pentru „succesul” unei cereri preliminare: modul de redactare și stabilirea fermă a cadrului procesual național înainte de trimitere.
  2. Numai cererea preliminară este citită și tradusă.
  3. Nota de informare trebuie exploatată la maxim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu