Fascinant, provocator, alambicat, frustrant, autoritar, diferit - numai câteva dintre adjectivele care se potrivesc sistemului de drept al Uniunii Europene. Din toate, primul care îmi vine în minte și ultimul care rămâne la sfârșitul unei zile de lucru este fascinant.

marți, 13 septembrie 2011

Despre suspiciune

În ultimele zile, ca urmare a anunțului referitor la posibila nefuncționare a Căminului pentru anul de formare 2011-2012, am primit mai multe mesaje de la auditori de anul I seria 1, care au optat deja pentru practica de anul II în București și au nevoie de cazare la Cămin. Veste proastă pentru cei care pot conta numai pe bursă, timp scurt până începe practica, perspectivă neplăcută.
Am să împărtășesc aici câteva gânduri despre mesajele în care este evident că frustrarea a activat suspiciunea, sentiment insidios, care zace în fiecare dintre noi și se strecoară pe nesimțite în mințile noastre, odată ce butonul potrivit e apăsat. Uneori rațiunea sare în ofensivă și cu eforturi mai mari sau mai mici, depinde de gravitatea cazului, îl înăbușim. Alteori nu-l putem împiedica să ne invadeze mintea cu totul și să preia controlul, otrăvește totul și distorsionează orice nouă informație. În cazurile extreme, se instalează permanent și devine un mod de viață.

În cazul acesta, suspiciunea activată s-a manifestat sub forma ideii că din întâmplare ar fi aflat auditorii că e posibil să nu fie funcțional Căminul anul acesta. INM nu s-ar fi preocupat să îi anunțe, noroc că a trimis o auditoare un mesaj, ceea ce mi-ar fi dat oportunitatea să dau vestea cea proastă în cadrul răspunsului la mail, printre altele.

Mi se pare un caz clasic de suspiciune activată de frustrarea de a se afla într-o situație dificilă. Dacă persoanele care au gândit asta nu ar fost necăjite de situație, poate că s-ar fi gândit la mai multe posibilități. De pildă că, atunci când am avut vești clare, am ales să folosesc reply la unul dintre mesajele primite și am dat forward tuturor auditorilor, cu efect instantaneu, în loc de a scrie un document separat, oficial, care avea să fie postat de altcineva când avea să fie. Auditorii care au terminat anul I știu că e metoda mea preferată, datorită eficienței ei, atât cu privire la comunicările legate de disciplina la care am lucrat împreună, cât și cu privire la orice alte chestiuni.

Și totuși, chiar dacă o fi fost luat în considerare, nu acesta a fost gândul care s-a materializat în câteva dintre mesajele primite. A câștigat ideea sinistră. De ce?

Aș vrea să cred că ține doar de modul în care e structurată fiecare persoană, dar din păcate nu cred. Dacă ar fi fost așa, nu m-aș fi preocupat să scriu aceste rânduri. Să lovești în cel care aduce vești proaste e un răspuns emoțional vechi de când lumea și care nu înseamnă mare lucru. Aș fi ignorat cele câteva mesaje mai puțin politicoase pe care le-am primit, m-aș fi mărginit să ridic din umeri și să-mi spun „mare e grădina Domnului” sau ceva asemănător, având în vedere că în 6 ani am avut ocazia să văd multe. A Domnului e grădina, și eu fac parte din ea, cu „particularitățile” mele, de care sunt mai mult sau mai puțin conștientă, și eu am avut reacții necontrolate pe care le-am regretat. În plus, nu sunt formator ca să predau maniere. Sigur, poate nu mi-aș alege persoana respectivă ca prieten, dar ce legătură are asta cu treaba noastră? La INM sunt formator și, de la 1 septembrie, coordonator de Cămin, nu candidat la Miss Popularitate.

Din păcate însă, cred că e simptomatic pentru modul în care o parte dintre auditori (câți?) abordează orice situație care îi privește. Să fie deja început de „deformație profesională”? Mă refer la acea rutină în care alunecă unii juriști după ani de profesie în care au văzut multe rele, care îi face să creadă mai întâi ce e rău (cât de paradoxal e asta, când legea îi învață să pornească de la bine!!!), să respingă ulterior orice informație contrară și să sfârșească prin a apăra cu orice preț varianta rea, chiar cu prețul denaturării adevărului.
Nu cred că e cazul aici. Totuși e ceva care îi face să ridice garda de fiecare dată, mai înainte să afle despre ce e vorba, mai înainte să ceară informații. Numărul meu de telefon mobil e afișat public în multe locuri, inclusiv în semnătura automată din interiorul mesajelor electronice și pe situl INM.
 
Dacă mi-ar fi cerut detalii, ar fi aflat că anunțul a venit de îndată ce am avut informații cât de cât certe. La momentul efectuării opțiunilor se știa că trebuie să instalăm propria conductă, dar părea (existau speranțe mari) că factorii externi de care depinde amânarea deconectării vor înțelege, vor putea și vor fi de acord să prioritizeze lucrările de construcție diferit.

Pe scurt (interesează pe cineva?), Colegiul Edmund Nicolau, care este furnizorul nostru de apă, beneficiază de lucrări de reabilitare, finanțate de Primaria sector 2 și executate de o echipă de constructori recrutați potrivit procedurilor de achiziții publice.
INM nu are conductă proprie de alimentare cu apă, pe care o lua prin Colegiu, căruia îi plătea facturile, situație care nu mai poate subzista legal după demararea lucrărilor. Prin urmare, pe termen lung ne trebuie conductă, ceea ce presupune adoptarea unei hotărâri de Guvern prin care Ministerul Justiției să ne treacă în proprietate clădirea pentru că nu au fonduri să facă ei lucrările, obținerea autorizațiilor necesare lucrărilor, încheierea unui contract de achiziții publice pentru lucrări, și bani (uluitor,  de data asta avem). Toate acestea sunt în curs de derulare.

Problema este ce facem pe termen scurt? Permanent conducerea INM a purtat (și poartă) discuții cu cei trei factori de care depinde prelungirea alimentării cu apă, ideea fiind că, în opinia noastră, șantierul Colegiului este suficient de complex încât s-ar putea amâna lucrările în jurul conductei noastre câteva luni și s-ar putea lucra la altceva, cât să ne dea timp să finalizăm demersurile și lucrările pentru propria conductă. Cei trei factori decidenți au manifestat înțelegere și deschidere de la început, mai ales Colegiul, dar constructorii au un calendar al lucrărilor, e un contract public și au niște obligații, Primăria la rândul său are niște constrângeri legale etc...

La momentul efectuării opțiunilor de către auditorii din seria 1 era o mare probabilitate că se va prelungi alimentarea. Trecuse deja termenul de două săptămâni de preaviz și nu încetaseră să furnizeze apă, discuțiile erau în continuare deschise. Nu aveam ce vă spune. Decât ca „e posibil” să nu fie Căminul disponibil. Cât de posibil însă, nu aveam cum să cuantificăm, mai degrabă ne aflam pe partea optimistă.
De îndată ce a intervenit o sincopă în discuții (nu ne dau un termen pe durata căruia se angajează să prelungească alimentarea), ținând seama de faptul că erau primele zile ale lui septembrie, conducerea INM a decis că este momentul să facă anunțul oficial, varianta cea mai pesimistă. În continuare există speranțe serioase că vom reuși să convingem.

Astăzi se poartă o nouă discuție cu reprezentanți ai tuturor celor implicați, în care e important de obținut un răspuns ferm și final într-un sens sau celălalt. În funcție de acesta, conducerea INM se va gândi la o soluție pentru acei auditori pentru care disponibilitatea Căminului a fost determinantă în alegerea Bucureștiului ca loc de efectuare a practicii. Poate o reluare a repartițiilor? Un schimb voluntar între colegi (cu un coleg care ar dori să efectueze practică în București și nu se bazează pe Cămin, așa încât auditorul să se poată duce acasă, unde costurile de cazare sunt mai mici sau nu există)? Alte soluții? 
Sa speram însă că lucrurile se vor rezolva.

Toate aceste informații, și altele mai detaliate, ar fi fost disponibile. Revin la tema reflecțiilor mele: unii dintre auditori și-au format însă convingerea că nu ne pasă de ei - înspre asta bate ideea că nu i-am anunțat înainte de opțiuni. Nu e ceva nou pentru mine, e încă o situație în care se confirmă că unii auditori nu au încredere în noi, INM. Nu am idee câți. Din cei 70 de auditori din seria 1, 51 au optat pentru practică în București și din aceștia 26 au solicitat cazare la Cămin. Din aceștia, mai puțin de jumătate mi-au comunicat gândurile lor despre problema, și marea majoritate și-au exprimat doar neliniștea față de situația lor.

Dar e un simptom. Nu am idee dacă fenomenul neîncrederii este unul de masă sau izolat, dacă face parte din „legenda INM” perpetuată din generație în generație pentru diverse motive, inclusiv pentru că e cool să menții impresia că ai trecut de ceva dur și ai învins sistemul. Sunt însă suficiente voci (pe care le-am auzit în cadrul unor discuții organizate sau private) încât să tragă un semnal puternic de alarmă. Nu cred că e răsfăț. E dincolo de atitudinea unora, mielușei-la-interviul-de-admitere-gata-să-se-sacrifice-pe-altar-pentru-nobila-profesie-și-să-îndure-vicisitudini-pentru-că-vor-să-contribuie-la-făurirea-justiției-și-schimbarea-sistemului, care se transformă după în lei-paralei-cu-sabia-veșnic-trasă-și-filosofia-totul-mi-se-cuvine-și-numai-mie. Poate o fi așa în unele cazuri. Dar acestea sunt în minoritate.

Încă o dată - semnalul de alarmă a fost tras, și nu e prima oară. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu