Fascinant, provocator, alambicat, frustrant, autoritar, diferit - numai câteva dintre adjectivele care se potrivesc sistemului de drept al Uniunii Europene. Din toate, primul care îmi vine în minte și ultimul care rămâne la sfârșitul unei zile de lucru este fascinant.

luni, 16 iulie 2012

CJUE pronunță prima hotărâre preliminară în saga Volksbank privind comisionul de risc

Ce consecințe are asupra legii naționale de transpunere o directivă care conține dispoziții de maximă armonizare? În ce mod are incidență o astfel de directivă într-un litigiu privind contracte de credit care sunt excluse din domeniul său material de aplicare, dar sunt incluse în legea națională de transpunere a respectivei directive? Poate legiuitorul național să enumere limitativ tipurile de comisioane pe care le pot percepe instituțiile de credit?
Joia trecută, 12 iulie 2012, Curtea de Justiție a soluționat prin hotărâre preliminară în formația Camerei a patra, după ascultarea AG Trstenjak și audierea publică din 19.04.2012, cererea preliminară trimisă în urmă cu un an și jumătate de Judecătoria Călărași în cauza privind anularea procesului-verbal de contravenție emis de ANPC împotriva SC Volksbank, prin care aceasta din urmă fusese obligată la plata unei amenzi contravenționale și la executarea unor sancțiuni complementare în baza OUG 50/2010, varianta inițială, referitor la perceperea comisionului „de risc”.
Iată primele mele reflecții.
1. Prin răspunsul la întrebarea legată de domeniul material de aplicare a Directivei, ni s-a confirmat modul de funcționare al unei directive vizavi de conținutul legii naționale de transpunere: dispozițiile ei, fie și de maximă armonizare, se aplică numai în cadrul domeniului stabilit. Legiuitorul național poate alege să acopere prin același act normativ prin care transpune directiva și alte domenii, în măsura în care directiva respectivă, altă directivă în vigoare sau altă regulă europeană nu-i interzic expres acest lucru. În cazul particular al Directivei 2008/48, legiuitorul român și-a exercitat discreția de a extinde anumite prevederi ale acesteia și în cazul tipului de contract în speță (de credit ipotecar).
Răspunsul la întrebare se găsește, după cum vedem din motivarea Curții, în considerentele din preambulul Directivei, întotdeauna prima sursă de cercetare pentru practicianul aflat în căutarea sensului unor dispoziții de directivă.

2. Odată stabilită premiza, urmează răspunsul la întrebarea referitoare la aplicarea legii naționale de transpunere și contractelor excluse din domeniul de aplicare al directivei (de credit ipotecar, în speță) aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare. 
În legătură cu această întrebare a existat în cursul procedurii preliminare o obiecție de nepertinență față de obiectul litigiului, ridicată de Guvern și Comisia Europeană, cu nuanțe diferite. Merită menționată pentru că ajută la rafinarea modului în care formulăm întrebările preliminare. 
Guvernul era îngrijorat de un răspuns prea general, aplicabil tuturor contractelor, nu numai celor cu ipotecă, față de modul de formulare a întrebării de către instanța de trimitere: „În ce măsură articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul în care interzice statelor membre să prevadă aplicarea legii naționale de transpunere a directivei și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziției naționale?”
Motivarea obiecției de inadmisibilitate a Comisiei a ținut de tehnica trimiterilor preliminare: odată ce Directiva 2008/48 exclude tipul de contract în litigiu din domeniul său de aplicare și nu conține dispoziții de armonizare referitoare la clauzele contractuale, răspunsul la o asemenea întrebare nu ar avea incidență asupra litigiului, deci Curtea nu este chemată să răspundă, potrivit propriei jurisprudențe constante.
În opinia mea, situația nu era una de respingere ca inadmisibilă a întrebării pe motivul nepertinenței. Nu este comparabilă cu respingerile din acest motiv în trimiterile preliminare din dosare ca Băilă, Bejan sau Corpul Național al Polițiștilor. Aici, cu puțină reformulare, obiecția Guvernului a putut fi rezolvată – Curtea nu a oferit răspuns în legătură cu toate contractele, ci în mod evident, cu tipul de contract aflat în discuție în litigiul principal. Apoi, deși premiza era că suntem pe cont propriu, și nu pe tărâmul Directivei, ni se oferă un nou exemplu de cooperare din partea Curții de Justiție, iar lecția de drept european oferită este întotdeauna binevenită.[1]
Așadar, pe fondul întrebării, interdicția de aplicare a dispozițiilor directivei la contracte încheiate anterior intrării în vigoare a legii naționale de transpunere, conținută într-un articol din directivă, vizează domeniul de aplicare al directivei, or tocmai am stabilit că tipul de contract în discuție în litigiul din care s-a trimis cererea preliminară nu intră în domeniul de aplicare al directivei. Depinde, deci, de voința legiuitorului intern ce dispoziții din Directivă alege să extindă la contracte care nu intră în sfera de aplicare a Directivei, precum cele din speță.
Din punct de vedere al dreptului european, în privința aplicării în timp, la contractele de credit ipotecar, legiuitorul român nu are limite impuse de această directivă. El poate avea, însă, limite impuse de alte dispoziții imperative de drept european, în primul rând normele primare din TFUE și în al doilea rând alte acte normative europene eventual relevante.
Este un răspuns foarte circumscris litigiului, care întoarce parțial întrebarea la instanța de trimitere. Singurul lucru pe care îl confirmă Curtea este că art. 95 din OUG 50/2010 varianta aplicabilă la acea dată nu încalcă Directiva 2008/48. Curtea nu răspunde însă dacă încalcă alte norme imperative europene și care ar fi acestea – aceasta rămâne o problemă de analizat de către instanța de trimitere (și obiect pentru o viitoare întrebare preliminară).

3. Un exemplu în care întrebarea preliminară este apreciată ca nepertinentă pentru litigiu și, în consecință, respinsă ca inadmisibilă este parte din întrebarea 3 litera b), prin care instanța de trimitere pune în discuție, în esență, legalitatea impunerii de către legiuitorul român, în sarcina instituțiilor de credit, a unor obligații neprevăzute de Directivă: 1) tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al legii naționale de transpunere; 2) categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din acele contracte.
Curtea a constatat că „din niciunul dintre elementele din dosarul prezentat Curții nu reiese că dreptul național aplicabil ar cuprinde norme prin care să se impună instituțiilor de credit obligații în ceea ce privește categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din contractele de credit de consum în plus față de cele prevăzute de Directiva 2008/48. Dosarul amintit nu face vorbire de astfel de norme de drept național și, mai ales, din acesta nu reiese că normele respective ar face obiectul acțiunii principale. Rezultă că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare litera b), în măsura în care aceasta vizează categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din contractele de credit de consum.” (pct. 58-59, subl. n.)
Răspunsul, așadar, la preocuparea contestatoarei din litigiul principal referitoare la impunerea unor categorii de indicii de referință – în altă cerere preliminară, în alt dosar, în care va exista cadrul procesual necesar.
În ceea ce privește tipurile de comisioane, relevante pentru litigiul principal, Curtea a intrat în analiza pe fond (pct. 60-62), cu același răspuns ca și cel relativ la aplicarea în timp: contractele în speță nu intră în domeniul de aplicare material al Directivei, deci legiuitorul național poate introduce obligații care nu sunt prevăzute de directivă, al căror scop îl constituie protecția consumatorilor, precum art. 36 din OUG 50/2010, care cuprinde o listă limitativă de comisioane bancare.
În lumina considerațiilor anterioare, motivarea este suficientă. Cu toate acestea, punctele 63-66 cuprind un bonus din partea Curții de Justiție, care a adăugat și niște considerații legate tocmai de ceea ce declarase anterior ca neconstituind obiectul litigiului, și prin urmare al cererii preliminare – contractele de credit care intră în domeniul de aplicare al Directivei. Nu primim o analiză exhaustivă, desigur, în lipsa cadrului procesual pertinent, dar ni se dau niște elemente ajutătoare așa încât în litigiile în care este vorba despre contracte care intră în domeniul de aplicare al Directivei, să știm care este viziunea Curții (și să nu mai trimitem preliminare măcar pe această problemă!).
Astfel, ni se explică faptul că „armonizare completă și imperativă” înseamnă faptul că statele membre nu pot menține sau introduce în materiile vizate expres de o astfel de directivă dispoziții naționale diferite față de cele prescrise de directivă. Deci, la cazul concret al Directivei 2008/48, enumerarea limitativă a tipurilor de comisioane din art. 36 al OUG 50/2010 pentru contractele care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 ar fi legală din punct de vedere al dreptului european numai dacă Directiva nu armonizează tipurile de comisioane. Directiva 2008/48 nu conține norme materiale cu privire la tipurile de comisioane care pot fi percepute de creditor. Ca ultim argument, se face trimitere la considerentul (44) al Directivei, din care reiese că, pentru a asigura transparența și stabilitatea pieței și până la realizarea unei armonizări avansate, statele membre ar trebui să asigure funcționarea măsurilor corespunzătoare pentru reglementarea sau supravegherea activității creditorilor.
În concluzie, răspunsul este același în această problemă a enumerării comisioanelor bancare indiferent dacă este vorba despre contracte dinăuntrul sau din afara domeniului de aplicare al Directivei – statele au deplină discreție să decidă, art. 36 nu încalcă Directiva.

4. Curtea a decis, de asemenea, față de cea de-a patra întrebare preliminară adresată, că incidența dispoziției referitoare la stabilirea tipurilor de comisioane asupra schimburilor de servicii este „prea aleatorie și indirectă pentru ca o astfel de măsură națională să poată fi privită ca fiind de natură să constituie un obstacol în calea comerțului intracomunitar”, în sensul stabilit de Curte în jurisprudența sa anterioară. Prin urmare, normele din Tratat în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare (pct. 68-83).

5. În fine, la fel de cooperantă, Curtea a decis să respingă obiecția de inadmisibilitate ridicată de Guvern și Comisia Europeană și să răspundă la întrebarea preluată de instanța de trimitere de la contestatoare în sensul de a afla dacă art. 85 alin. 2 din OUG 50/2010, care permite să fie sesizată ANPC, organism competent să aplice sancțiuni instituțiilor de credit fără să existe obligația ca în prealabil să fie urmate procedurile de soluționare extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru astfel de litigii, este contrar art. 24 alin. (1) din Directiva 2008/48, care prevede obligația statelor membre de a asigura proceduri adecvate și eficiente de soluționare extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii legate de creditele de consum.
Art. 24 alin. (1) din Directivă are conținutul tipic al dispozițiilor finale ale directivelor, prin care se impune statelor membre doar obligația de a reglementa modalitățile de asigurare a efectului util al directivei respective, fără a impune în mod explicit un anume tip de procedură. În aceste condiții, răspunsul la întrebarea adresată nu putea fi decât negativ.

Notă:


Saga Volksbank nu se oprește aici. Ca urmare a hotărârii preliminare în Volksbank 1, va fi soluționată imediat prin ordonanță și cererea preliminară identică trimisă de Judecătoria Timișoara, înregistrată ca C-47/11 și suspendată de CJUE până la soluționarea primei cereri.
Mai rămân cele 3 cauze înregistrate pe rolul Curții referitoare la problema potențialului caracter abuziv al clauzei de instituire a comisionului de risc.



















[1] „Astfel, întrucât este vorba despre o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii la care, în cele din urmă, nu este evident că nu se poate oferi un răspuns pertinent pentru soluționarea acțiunii principale, Curtea este obligată să ofere un răspuns.” (pct. 51, subl. n.) La fel motivează Curtea pertinența și în legătură cu întrebarea a 2-a.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu